Reguli complexe care pot fi simplificate printr-o planificare succesorală adecvată: un subiect care îi privește și pe italienii din România.
Globalizarea economiei a făcut nu doar schimbul de bunuri, servicii, persoane și capital mai internațional, dar și succesiunile, adică transferul de active și pasive către unul sau mai mulți moștenitori din cauza decesului unei persoane; deținerea de bunuri în străinătate sau reședința defunctului sau a moștenitorilor săi în străinătate, declanșează dueluri, dacă nu chiar triosuri, demne de cele mai bune filme ale lui Sergio Leone între:
• Legislația statului de reședință a defunctului;
• Legislația statului de reședință a moștenitorilor;
• Legislația statului unde se află bunurile moștenite.
Zeci de mii de cetățeni italieni din România, care au aici investițiile lor (acțiuni ale societăților românești deținute direct ca persoane fizice, proprietăți imobiliare, credite, conturi de valori mobiliare sau conturi bancare), familia lor (sau o parte din ea), sau chiar reședința lor, nu scapă de această complexitate.
Când vine vorba de succesiune, noi, italienii, ne gândim rapid la aspectul fiscal ("Cât impozit vor trebui să plătească moștenitorii mei?"), dar cronologic, colectorul de taxe este ultimul care apare; înainte de a ajunge la calculul și plata (posibilă) a impozitelor pe moștenire, moștenitorii trebuie să parcurgă procedura reglementată de dreptul civil sau de testamentul defunctului pentru inventarul bunurilor succesorale și procesul lor de evaluare, precum și repartizarea acestora între moștenitori.
În cazurile de succesiune care implică două sau mai multe state, pot exista ciocniri între regulile de drept civil respective, cu cheltuieli și eforturi neașteptate (inclusiv psihologice) pentru moștenitori.
Totuși, începând cu aspectul care îi preocupă cel mai mult pe italieni, și anume impozitele, să vedem mai întâi ce prevăd reglementările italiene: articolul 2 din Decretul legislativ 346/90 stabilește principiul impozitării mondiale atunci când defunctul avea reședința în Italia la momentul decesului: în acest caz, impozitul pe moștenire este datorat "în legătură cu toate bunurile și drepturile transferate, chiar dacă există în străinătate"; dar dacă defunctul avea reședința în străinătate, atunci "impozitul este datorat doar pentru bunurile și drepturile existente aici" (= bunuri și drepturi existente în Italia).
Dacă al doilea stat ar avea aceeași regulă fiscală ca cea italiană, acest lucru ar fi suficient pentru a declanșa duelul asupra:
• Bunurilor și drepturilor străine, aparținând unui defunct rezident în Italia, sau
• Bunurilor și drepturilor italiene, aparținând unui defunct rezident în străinătate.
În plus, impozitul pe moștenire al moștenitorilor, poate rezidenți într-un al treilea stat (diferit de cel al ultimei reședințe a defunctului și diferit de cel unde se află bunurile și drepturile moștenite), poate complica lucrurile.
Pentru a rezolva diversele complicații dintre diferitele sisteme fiscale naționale, tratatele de dublă impozitare pe impozitele succesorale pot veni în ajutor, dar în prezent, Italia a semnat doar 7 (șapte) astfel de tratate, cu următoarele țări: Danemarca, Franța, SUA, Grecia, Israel, Regatul Unit, Suedia. Prin urmare, lipsesc multe țări, unde se află bunuri "italiene" sau unde trăiesc cetățeni înscriși la AIRE, inclusiv România. Prin urmare, în cazul succesiunilor "italo-române", nu există "camere de compensare" disponibile, astfel încât planificarea succesorală trebuie să țină cont de dispozițiile fiscale ale ambelor țări.
În ceea ce privește principiile și procedurile de drept civil pentru procesul succesoral în vigoare în diferite state, legislatorul UE a intervenit cu Regulamentul nr. 650/2012, oferind unele soluții pentru a facilita exercitarea drepturilor de către cetățenii săi în succesiunile transfrontaliere; în special, acest regulament a grupat și standardizat diverse dispoziții referitoare la legea aplicabilă și la modurile de acceptare a succesiunii și de executare a procesului succesoral, creând în final Certificatul European de Moștenire recunoscut în toate țările UE; totuși, regulamentul nu acoperă chestiunile fiscale, vamale sau administrative (articolul 1), pentru care trebuie să se facă referire întotdeauna la legislațiile naționale sau la tratatele internaționale pentru evitarea dublei impuneri.
Printre diversele soluții introduse de regulament, este de remarcat că o persoană poate alege, ca lege guvernând întregul său proces succesoral, legea statului a cărui cetățenie o are la momentul alegerii sau la momentul decesului; în lipsa unei alegeri, se aplică legea statului în care avea reședința obișnuită la momentul decesului.
În cazul unui defunct italian rezident în străinătate cu moștenitori în Italia, această alegere este notabilă din două motive:
• Pentru experții în drept, subminează interdicția pactelor succesorale stabilită de articolul 458 din Codul civil italian;
• Pentru noi toți, permite viitorului defunct să-și pună moștenitorii într-o situație juridică și psihologică mai puțin stresantă, atribuindu-le legislația italiană (cea a cetățeniei defunctului, cu condiția să nu fi pierdut-o între timp) și astfel să le permită să trateze cu profesioniști naționali (cu excepția provocărilor legate de executarea succesiunii în străinătate).
Prin urmare, în cazul unui defunct italian rezident în România, cu moștenitori în Italia și bunuri în ambele țări, subestimarea acestui aspect îi va obliga pe moștenitorii săi să se ocupe exclusiv de dreptul român, care va guverna întreaga succesiune pentru bunurile italiene și românești (excluzând chestiunile fiscale, așa cum am explicat deja).
Astfel, "viitorul defunct" - care se gândește proactiv la ceea ce se va întâmpla "după el" - trebuie să facă o declarație specifică pentru a profita de oportunitatea oferită de regulamentul UE, și aici apare o a doua oportunitate, și anume de a face această opțiune în cadrul unui testament, dictând astfel instrucțiuni precise atât pentru alegerea legii aplicabile, cât și pentru dispozițiile privind bunurile sale în caz de deces.
Codurile civile italian și român prevăd atât părți rezervate, cât și părți disponibile asupra bunurilor succesorale, deși ponderate diferit pentru același tip de "succesor chemat". "Partea rezervată" este fracțiunea minimă a succesiunii care revine "moștenitorilor legitimi", indiferent de voința defunctului: este o dispoziție înrădăcinată de secole, care merge mână în mână cu dreptul familiei și urmărește în esență să păstreze și să transmită bunurile moștenite în cadrul familiei (deci soțului/soției și descendenților, în primul rând); în ambele sisteme italian și român, există mecanisme specifice pentru protejarea moștenitorilor legitimi dacă această fracțiune minimă este compromisă împotriva lor prin dispoziții testamentare sau acte realizate de defunct în timpul vieții lor.
"Partea disponibilă", pe de altă parte, este fracțiunea maximă a succesiunii de care defunctul poate dispune liber, iar instrumentul principal pentru a exprima aceste dispoziții este testamentul: în lipsa acestuia, de fapt, întreaga succesiune va fi atribuită exclusiv moștenitorilor legitimi, conform fracțiunilor stabilite de codul civil. Pentru a oferi o idee simplă despre cum pot crea cele două sisteme situații foarte diferite, luați în considerare exemplul din tabelul de mai jos, unde defunctul lasă în urmă un soț (soție sau soț) și doi copii; iată cum se schimbă fracțiunile masei succesorale atribuite moștenitorilor în cele două țări în prezența unui testament care vizează atribuirea părții disponibile:
În materie fiscală, așa cum am menționat deja, fiecare stat are propriile sale reguli. Italia impozitează cu impozitul pe moștenire toate proprietățile și drepturile (de exemplu, creanțele) deținute de defunct:
• Atât cele existente în Italia, cât și cele din străinătate (de exemplu, acțiunile companiilor românești), dacă defunctul avea reședința obișnuită în Italia la momentul decesului;
• Doar cele existente în Italia la momentul decesului, dacă defunctul avea reședința obișnuită în România.
Rezumat:
Impozitul pe moștenire în Italia prevede rate diferite în funcție de gradul de rudenie cu defunctul:
• 4% pentru soț și descendenți direcți;
• 6% pentru frați sau surori, rude până la gradul 4, afini în linie directă, colaterali până la gradul 3;
• 8% pentru persoane fără legătură de rudenie.
Baza impozabilă este valoarea totală la deschiderea succesiunii a bunurilor și drepturilor care formează masa succesorală, netă de datoriile lăsate de defunct și alte pasive deductibile. Doar pentru soț și descendenți direcți nu se plătesc taxe pe suma de până la 1 (un) milion de euro pentru fiecare moștenitor de acest tip (un fel de "zonă fără taxe"): prin urmare, pentru aceștia, rata de 4% se aplică doar părții din succesiune primite care depășește 1 (un) milion de euro; pentru frați, scutirea este redusă la doar 100.000 de euro, în timp ce nu există scutire pentru toți ceilalți moștenitori posibili.
Un caz particular de scutire totală de la impozitul italian pe moștenire, care poate interesa antreprenorii italieni din România care și-au păstrat reședința obișnuită în Italia, se referă la acțiunile sau titlurile care conferă controlul asupra unei companii românești: scutirea se aplică sub anumite condiții.
România nu are un adevărat impozit pe moștenire, dar reglementează diferitele cazuri în cadrul Codului Fiscal, în special în domeniul impozitelor pe venit pe care moștenitorii sunt chemați să le plătească. Câteva exemple:
• Imobiliare: 1% din valoarea lor dacă succesiunea durează mai mult de doi ani (un fel de taxă pe proprietate "punitivă");
• Numerar, conturi bancare, titluri (acțiuni, părți sociale): neimpozabile, dar moștenitorii moștenesc valoarea fiscală recunoscută defunctului (un aspect de luat în considerare în calculul sarcinii fiscale pe impozitele pe venit suportată de moștenitorii italieni în cazul transferului acțiunilor sau părților sociale românești primite prin succesiune, chiar dacă trebuie luate în considerare regulile Convenției pentru evitarea dublei impuneri).
Această privire de ansamblu rapidă nu epuizează toate problemele și criticitățile succesiunilor internaționale, dar cred că este suficientă pentru a înțelege cum diferitele compoziții familiale și patrimoniale ale italienilor care operează în România, cu sau fără reședință, pot ascunde complexități și obstacole pentru viitorii moștenitori, atenuabile printr-o planificare succesorală adecvată.
Marco Posocco
Partener Contabil
Crowe România
marco.posocco@crowe.ro
